Cinemil Diverse

Cinemil: Jarhead

Jarhead

Jarhead

Regia: Sam Mendes (Road to Perdition şi American Beauty)
Muzica: Thomas Newman

Filmul începe cu vocea lui Anthony Swofford (Jake Gyllenhaal) spunându-şi povestea: soldatul întors acasă care, indiferent ce altceva ar face în viaţă (ridică o casă, iubeşte o femeie, schimbă scutecele fiului său), va rămâne pentru totdeauna un Jarhead. Şi toţi ceilalţi Jarhead („cap de borcan”, din cauza tunsorii specifice) care ucid şi mor, vor fi, într-un fel, el însuşi. Pentru că o parte din el va rămâne mereu în deşert.

Trecerea de la viaţa civilă la viaţa din armată se dovedeşte a fi bruscă şi brutală. Cravata va rămâne tot cravată, cureaua tot curea, dar multe altele nu vor mai fi niciodată la fel pentru recrutul intrat în U. S. Marine Corps.

După inevitabila perioadă de instrucţie, Swofford este detaşat în Tabăra din Pendleton, Baza Marinei Militare, unde, în loc de “Bun venit”, este primit cu o glumă plină de cruzime – marcarea iniţialelor USMC (United States Marines Corps) cu fierul roşu. La vederea fierului înroşit, Swofford leşină. Din fericire, revenindu-şi în simţiri, realizează că fierul fusese între timp înlocuit cu altul, la temperatura camerei. Nu era încă momentul. Pentru a fi însemnat, “trebuie să o meriţi”. Mai avea de trecut prin multe, până acolo.

Este selecţionat ca lunetist de către sergent Sykes (Jamie Foxx) şi îl va avea drept coechipier pe Troy (Peter Sarsgaard). Nu trece mult şi Iraqul invadează Kuwaitul, iar detaşamentul lui Swofford va fi trimis în Golful Persic, ca parte a Operaţiunii Scut în Deşert.

Jake Gyllenhaal, intr-o scena din film

Jake Gyllenhaal, intr-o scena din film

Pentru început, în deşert sunt trimise 5000 de trupe.
Deşi nerăbdători să intre în acţiune, soldaţii îşi petrec timpul organizând lupte între scorpioni, citind sau scriind scrisori, întristându-se sau facând glume pe seama celor ce tocmai aflau că soţia ori prietena îi înşeală. Sunt forţaţi să se hidrateze, să patruleze la nesfârşit în jurul taberei, să aştepte, să înveţe să se orienteze şi să fie mereu în stare de alertă, gata să se echipeze complet la cel mai mic semn de atac.

Când îşi fac apariţia câţiva reporteri, după ce sunt luate interviuri timide în care nu se spun oricum prea multe (libertatea cuvântului fiind inexistentă), Sykes are strălucita idee de a demonstra capacităţile echipamentului de protecţie contra armelor nucleare, biologice şi chimice, într-un meci de fotbal. Soldaţilor nu li s-a părut deloc comod echipamentul sportiv în care se încingeau inutil şi nici masca de gaze nu-i ajuta în joc, aşa că s-au amuzat copios simulând o partidă de sex în grup în locul uneia de fotbal, ocazie cu care se puteau debarasa cu uşurinţă de orice accesoriu inutil din echipament. Sergentul însă nu a apreciat prea mult gluma.

Pentru a-şi disciplina subordonaţii, aceştia aveau să ridice şi apoi să dărâme o piramidă din saci de nisip, noaptea, pe o ploaie torenţială, în loc de odihnă.

Aşteptarea e lungă, iar soldaţii încep să se teamă din ce în mai mult pentru relaţiile lor de acasa. Pe un panou sunt afişate fotografiile celor care au renunţat deja să îşi mai aştepte soţii, logodnicii sau prietenii. Swofford însuşi începe să se teamă că, mai devreme sau mai târziu, şi prietena lui îl va înşela.
Periodic, suntem informaţi asupra numărului de trupe din deşert: 115 000 după 62 de zile, 390 000 după 122 zile, 575 000 până în final…

În seara de Crăciun, în timpul unei petreceri spontane, Swofford, care ar fi trebuit să fie de gardă, îl roagă pe Fergus (Brian Gerathy) să îi ţină locul. O alegere ce se va dovedi nefericită, Fergus incendiind din neatenţie unul dintre corturi şi o ladă de rachete de semnalizare. Drept pedeapsă, Swoffort este degradat şi pus să facă o muncă deloc nobilă: să ardă produsul mirositor al numeroaselor latrine din tabără.

Jarhead

Jarhead

Pedepsele, stresul aşteptării fără sfârşit şi neliniştea provocată de infidelitatea prietenei lui (chiar dacă doar presupusă) îl aduc pe Swofford în pragul nebuniei. Îl ameninţă şi este la un pas de a-l ucide pe Fergus, ocazie cu care îi face acestuia o fulgerătoare, dar nu mai puţin minuţioasă, descriere a caracteristicilor armei din dotare, nu înainte însă de a-i aminti relaţia specială dintre un lunetist şi arma sa: “Aceasta este puşca mea. Sunt multe ca ea, dar asta e a mea. Nu sunt nimic fără puşca mea. Iar puşca mea nu e nimic fără mine.”

În sfârşt, „Operaţiunea Furtună în Deşert” este lansată, iar soldaţii sunt trimişi la graniţa dintre Arabia Saudită şi Kuweit. Doar cu puţin timp înaintea plecării, Swofford află de la Sykes că Troy avea cazier şi că va fi exclus din cadrul armatei odată cu încheiera ostilităţilor. După un atac accidental al forţelor aliate asupra lor, soldaţii înaintează prin deşert fără a întâlni nici urmă de inamic la sol. Răniţii apar doar când un avion aliat, de suport aerian, trage asupra vehiculelor americane. Trupele mărşăluiesc pe “Autostrada Morţii” întâlnind doar maşini şi trupuri carbonizate, rezultat al bombardamentelor, şi pătrund în cele din urmă în terenurile de sonde incendiate de către irakienii în retragere. Spectacolul oferit de puţurile de petrol în flăcări este impresionant. Sub ploaia de flăcări, soldaţii sapă morminte…

Swofford şi Troy primesc prima lor misiune – să ucidă doi ofiţeri irakieni ce s-ar fi aflat într-un turn de control de pe teritoriul unui aeroport distrus de luptele purtate pe teritoriul lui. Cei doi îşi ocupă poziţiile într-o clădire pustie, dar, chiar în momentul în care Swofford are în colimator pe unul dintre ofiţeri, apare o altă echipă de soldaţi pentru a pregăti un atac aerian. Troy, disperat să ucidă măcar o dată, imploră să fie lăsaţi să-i doboare ei, dar este refuzat categoric. Dezamăgiţi, Swofford şi Troy pleacă pentru a se alătura detaşamentului lor, dar, pierzând noţiunea timpului, ratează retargerea şi se rătăcesc în deşert. Nişte strigăte neaşteptate îi sperie. Decid să vadă de unde vin, în speranţa de a ucide în sfârşit. Cu armele în mână, descoperă propria bază şi vocile soldaţilor americani. Războiul se încheiase şi pentru a sărbători, fusese aprins un foc de tabără. Pentru ei, războiul nu a durat decât patru zile. Şi peste 150 de zile de aşteptare…
Swofford nu îşi ascunde dezamăgirea de a nu fi tras încă nici un foc de armă.

“Poţi să o faci acum”, îi spune Troy. Swofford nu stă pe gânduri şi trage o salvă în aer, iar ceilalţi îi urmează exemplul. Nici ei nu avuseseră ocazia de a-şi folosi armele în luptă…

Întoarcerea acasă este prilej pentru o paradă triumfală, soldaţii fiind întâmpinaţi cu urale. Lăsaţi la vatră, fiecare îşi urmează drumul, construindu-şi propria viaţă. Swofford îşi găseşte prietena cu alt bărbat, aşa cum se aştepta…

Afisul filmului

Afisul filmului

“Jarhead” nu este un film de război, ci despre război. Un film în care viaţa tânărului soldat plin de avânt ne este relatată într-un ritm subtil – inrolare, antrenament, dezumanizare, probleme de ierarhie şi dezechilibru psihic, toate sunt aduse în prim plan, iar spectatorul devine martor aflat în primele rânduri ale dramei psihologice provocate de război.

Până unde poate ajunge absurdul unor situaţii şi care pot fi consecinţele? La toaletă, Swofford citeşte “Străinul” de Albert Camus, filosof francez care sublinia, la încheierea celui de-al doilea război mondial, tocmai absurditatea acestuia. Singura soluţie contra absurdului, pare a fi revolta. Iar soldaţii, pe toată durata filmului, se revoltă. Se revoltă contra minciunilor statului, contra unei libertăţi a cuvântului practic inexistentă, contra deciziilor politicianiste, contra aşteptării, contra războiului însuşi.

-LuneBleue –

3 Comments

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: