Diverse Istorie

Cate ceva despre inceputurile marinei moderne

Dragi cititori! Privind aşa la norii de la Cornul Caprii şi văzând că se apropie Ziua Marinei Române, m-am gândit să pun astăzi la rubricuţa de poveşti frumoase cu şi despre ostaşii noştri câte ceva despre începuturile ostăşiei moderne pe la noi p-aci, pe la gârlă.

Aceste începuturi sunt legate de apariţia primelor unităţi moderne în principatele dunărene. Folosesc această expresie, a principatelor dunărene, tocmai pentru a ilustra ce urmează, şi anume, a faptului că primele structuri militare marinăreşti româneşti au fost constituite pe Dunăre.

Problema noastră începe odată cu anul 1834 când este dat un hatişerif al sultanului otoman Mahmoud al II-lea la 24 iunie în care este stipulat că pentru “corăbiile cele negustoreşti” şi pentru “oştirile cele întocmite”.

Dacă pentru corăbiile negustoreşti se decidea un drapel cu o jumătate galbenă iar cealaltă roşie cu stele pe cele două culori şi cu acvilă albastră în centru, pentru drapelul militar se stipula că acesta este jumătate roşu iar jumătatea inferioară are o bandă albastră şi una galbenă, pe banda albastră fiind acvila principatului iar pe celelalte, stele.

Acest fapt însă se pare că nu a durat prea mult, fiind înlocuit cu inversarea benzilor galbenă cu albastră.

Dacă drapelul militar dat însă la 1834 în Ţara Românească va păstra însă proporţiile culorilor, fiind un tricolor roşu – galben – albastru împărţit egal, pentru marină se pare că acest prim tricolor stelat s-a aflat în uz. Mai jos redăm forma cu culorile cunoscute.

Primul pavilion

Primul pavilion militar al Ţării Româneşti

Pentru Moldova situaţia este similară, primind în acelaşi an drept de pavilion propriu şi drapel militar, dar nu cunosc să fie stipulată vreo diferenţă între drapelul militar şi pavilion.

De aceea, cel puţin la acest nivel al cercetării, să presupunem că pavilionul pentru formaţiunea navală moldoveană era la fel cu cel ostăşesc pe care îl reproducem mai jos.

Primul drapel moldovean

Primul drapel moldovean

Acum să vorbim şi despre nave şi porturi. După cum spuneam şi mai sus, din 1834 apare dreptul de pavilion propriu şi astfel încep dezvoltarea “schelelor”, denumirea pentru lucrări portuare din epocă. Fluviul Dunărea era calea principală pentru comerţ fiind totodată şi zonă de frontieră.

Dacă principatul moldovean avea ieşire la Dunăre prin portul principal Galaţi, Ţara Românească avea toată frontiera sudică. Totuşi, cel mai dezvoltat port este Brăila, urmând apoi Giurgiu, Calafat etc.

Primii care fac o achiziţie navală sunt chiar moldovenii care lansează la apă goeleta Emma pentru paza portului Galaţi, navă ce era înarmată cu un 4 tunuri de bronz de 75 mm şi un mortier de bronz de 120 mm în anul 1843.

Ulterior, se mai construiesc tot la Galaţi, două şalupe canoniere cu vele şi vâsle numite Ştefan cel Mare şi Galaţi pentru paza gurilor Prutului şi ale Siretului.

Aceste două şalupe erau înarmate cu câte un tun de 75 mm. În anul 1851 este construită şalupa canonieră Natalia care preia armamentul de pe goeleta Emma, aceasta din urmă fiind vândută din cauza dimensiunilor prea mari.

Pentru Valahia, prima achiziţie de şalupe canoniere se face din Austria în anul 1845. Acestea erau în număr de 3 cu vele şi vâsle. Una era înarmată cu 4 tunuri iar celelalte două cu câte două tunuri de 75 mm. În anul 1850 se mai achiziţionează un “cuter”.

Aceste vase sunt dispuse la Brăila, la gura de vărsare a Ialomiţei, la Giurgiu şi la Calafat. În plus, existau 18 “caice”, adică bărci de patrulare, împărţită pe toată linia Dunării, acestea din urmă fiind ale grănicerilor.

Despre această formaţiune cunoaştem şi numărul de personal. Astfel aceasta avea 4 “comandiri”, adică ofiţeri comandanţi, 4 “feldvebeli”, adică subofiţeri superiori, echivalenţi cu plutonierii, 8 “unter-ofiţeri”, adică subofiţeri, echivalaţi astăzi cu sergenţii şi caporalii, 3 toboşari, 116 soldaţi şi 3 “de nerând” adică meseriaşi.

Din 1850, şalupele canoniere ţineau de Inspectorul Graniţii Dunării, prin natura serviciului lor. Cunoaştem şi bugetul acestei structuri pentru anul 1852 şi anume 84566 lei.

Nota bene: la momentul respectiv nu exista încă o monedă românească, dar era folosită ca monedă de calcul în care erau echivalate toate valutele care circulau la momentul respectiv prin principate.

Tot venind de la canonierele valahe avem şi informaţii despre uniformă. Aceasta era similară cu cea trupelor terestre, încă nefiind adoptată o ţinută standard de marină.

Drept coifură era purtat ceacoul, un chipiu mari dimensiuni lucrat în carton şi piele neagră, care avea în partea din faţă, lucrată în alamă, acvila ţării stând pe un postament semi-circular.

Pe acest postament, pentru infanterie, se punea cifra regimentară. În acest caz însă, avem montate două ancore încrucişate. Ceacoul era dotat cu subbărbie, cu solzi metalici de alamă pentru ofiţeri şi din piele simplă pentru trupă. Vestonul era din postav bleu-marin la un rând de nasturi, guler drept şi închis, cu manşete drepte şi paftale rectangulare la acestea.

Pe umeri se aplicau epoleţi, cu gât şi colac pentru ofiţeri, gradul fiind arătat prin stele.

Praporşicul, adică stegarul / sublocotenent, purta o stea, parucicul, adică locotenentul, două, iar căpitanul niciuna.

Ofiţerii superiori purtau aceiaşi epoleţi dar cu franjuri şi aveau, maiorul, două stele, iar colonelul, niciuna.

Trupa purta contra-epoleţi simpli tăiaţi în unghi, pe care se aplicau trese de grad, subţiri pentru efreiteri şi unter-ofiţeri (fruntaşi, caporali şi sergenţi) şi una groasă pentru feldvebeli (plutonieri).

În plus, unter-ofiţerii şi feldvebeli mai aveau şi galon gros la guler. Pantalonii acestora erau tot de culoare bleu-marin, ca şi vestonul.

Toate paspoalele (vipuşti) erau albe. În picioare se purtau ghete. Pielăria era toată neagră iar armamentul era cel clasic de infanterie, puşti cu cremene şi cu baionete, săbii şi pistoale pentru ofiţeri.

Mai jos prezentăm o asemenea imagine litografiată la 1852.

Uniformele marinarilor valahi la 1852

Uniformele marinarilor valahi la 1852

Avem aici un ofiţer, mai bine-zis un praporşic, adică stegar sau sublocotenent, un unter-ofiţer, adică sergent, şi un soldat.

În rândurile de mai sus am încercat să schiţez, cât de cât, o imagine a primelor ambarcaţiuni militare deţinute de către armatele principatelor, lucru care, ulterior, odată cu mica unire, vor forma Marina Română, cunoscută la început cu numele de Flotilă.

Am onoarea!

/O

Surse: Bieltz, Danielis, Albumul Oştirii, Bucureşti, 1852

Andonie Corneliu, “Drapelele epocii regulamentare” în Buletinul Muzeului Militar Naţional

Click to access istoria-artilerie-de-coasta.pdf

https://flagspot.net/flags/ro_index.html

drd. Emil Boboescu

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: