Istorie

Arme si grade uitate in Armata Romana 8. Cavaleria (partea a III-a)

Dragi cititori! Iată că trebuie să revenim la micuţul nostru serial, neglijat din motive terţe ce nu merită amintite.

Ultima oară aminteam de legiurile militare ale începutului domniei principelui, ulterior rege, Carol I, şi anume 1868, 1872 şi 1874. Principala legiuire militară la care vom face referire şi care reformează sistemul militar românesc din temelii este, după cum ne-am dat seama, cea din 1872. Totodată, după darea acestor legi avem armata ce a luptat în timpul războiului de independenţă.

Amintim printre altele faptul că în acel an se înfiinţează primele decoraţii oficiale ce se pot oferi militarilor şi anume: Medalia Militară “Virtute Militară” cu două clase, I pentru ofiţeri şi a II-a pentru subofiţeri şi trupă, şi Semnul Onorific pentru ofiţeri, de 25 şi de 18 ani vechime în armată.

Legea din 1872 împărţea puterea armată a României pe următoarele patru paliere: armata permanentă, rezerva armatei permanente sau armata teritorială, miliţiile şi gărzile civice, la oraşe, şi gloatele, la sate.

Pentru cazul nostru, cavaleria este împărţită în primele trei categorii. Din prima categorie, a armatei permanente avem roşiorii şi jandarmii călări. Pentru cavaleria teritorială avem călăraşii iar pentru miliţii se formează escadroane de cavalerie pe lângă regimentele de călăraşi. Tot în cadrul cavaleriei teritoriale intră şi “jandarmii de Basarabia”, dar aceştia, mereu au o situaţie distinctă.

Să-i luăm însă, pe rând.

Cum spuneam şi în episodul precedent, roşiorii acum sunt împărţiţi pe două regimente: Regimentul 1 şi Regimentul 2. Acestea sunt alcătuite din cinci escadroane din care unul este de depozit. Cele patru escadroane de luptă distribuie, câte două, în câte un divizion. Un regiment era comandat de un colonel sau locotenent-colonel, ajutat de un locotenent-colonel sau maior. Divizionul era comandat de către un maior iar escadronul era comandat de un căpitan. În fiecare escadron erau încadraţi doi locotenenţi şi trei sublocotenenţi. Subofiţerii se încadrau în felul următor: sergentul adjutant era unul pe divizion, sergentul major era unul pe escadron, sergenţii câte opt iar brigadierii, denumirea caporalilor pentru cavalerie, 16. Pe lângă aceştia se adăugau şi asimilaţii de regiment şi cadrele escadronului de depozit. În total un regiment de roşiori avea 775 oameni şi 683 cai.

Trupa roşiorilor, făcând parte din armata permanentă, făcea serviciul sub arme timp de patru ani, fără întrerupere. Aproape o treime din această perioadă era afectată instruirii.

Mai jos redăm o imagine a uniformelor de roşiori. Observăm faptul că, în urma regulamentului de uniformă din 1873, roşiorii primesc pantaloni albi la ţinuta de ceremonie şi pantaloni gri la ţinuta de campanie. Totodată, putem observa şi mica ţinută de serviciu, purtată atunci când se efectuau diverse munci în unitate. Observăm totodată şi uniforma şcolii de cavalerie, purtată asemenea cu cea a roşiorilor, dar având culoarea distinctivă albastru.

Uniformele roşiorilor în timpul războiului de independenţă

Uniformele roşiorilor în timpul războiului de independenţă

Acum să trecem la călăraşi. După cum spuneam şi în rândurile precedente, călăraşii alcătuiesc cavaleria rezervei armatei sau cavaleria armatei teritoriale. Din punct de vedere organizatoric aceştia se împărţeau la fel ca regimentele de cavalerie permanentă, roşiorii. Însă, fiind armată teritorială, fiecare escadron era afectat unui judeţ iar patru escadroane formau un regiment. Serviciul în aceste regimente, pentru trupă şi o parte a efectivelor de subofiţeri şi brigadieri se efectua “cu schimbul” fiind împărţit pe câte trei ture. Mai exact, într-un ciclu de instrucţie, această trupă cu schimbul făcea serviciul prin rotaţie câte o săptămână sub arme, fiind în restul timpului, adică trei săptămâni, lăsaţi la vatră. Însă, atunci când le venea rândul, erau obligaţi să se prezinte la escadron pentru continuarea serviciului.

Ţinând cont de faptul că nu existau trupe pentru serviciul de ordine publică şi pază interioară, jandarmii fiind numai în Bucureşti şi Iaşi, călăraşii executau şi serviciul de pază şi ordine publică în teritoriu, aşa cum făcuseră vechii dorobanţi călări de unde îşi trăgeau sorgintea.

Aici aducem în discuţie şi pe “jandarmii de Basarabia”. Aceştia încep să-şi piardă individualitatea în cadrul armatei, fiind încadraţi acum în Regimentul 5 Călăraşi, nemaiavând uniformă diferită şi nemaifiind consideraţi jandarmi, denumirea rămânând doar una de amintire, ce în documente apare doar pentru dezambiguizare. Aceştia acum încep să funcţioneze cu numele de călăraşi permanenţi, deoarece, deşi erau încadraţi în arma călăraşilor, îşi păstrează caracterul de serviciu permanent din motiv de teritoriu cu populaţie mică de unde se putea face recrutarea.

Notabil este faptul că în escadronul “Ismail”  îşi începe cariera militară unul dintre viitorii mareşali ai României, şi anume, Alexandru Averescu. Acesta începe războiul de independenţă cu gradul de brigadier (caporal) şi îl termină cu gradul de sergent major.

Tot în cursul războiului, din raţiuni de trupă escadroanele călăraşilor se restrâng sau se schimbă între ele. Din acest motiv şi escadroanele permanente se restrâng la unul singur, Regimentul 5 primind un alt escadron în completare.

Mai jos redăm uniformele călăraşilor. Observăm că schimbările aplicate roşiorilor se aplică şi acestora. Totodată, putem observa şi o ţinută de vară, cu “capelul de cazarm”, boneta cu ciocuri şi ciucurel.

Călăraşi în diverse ţinute

Călăraşi în diverse ţinute

Acum să vorbim şi despre cavaleria miliţiilor. Miliţiile trebuiau în caz de conflict să preia rolul unităţilor teritoriale în zona lor de dizlocare în momentul în care aceste unităţi din urmă plecau în campanie. Conform legii de la 1872 trebuia să se formeze un escadron de miliţii pe lângă fiecare regiment de călăraşi, de unde se întâlneşte şi denumirea de “călăraşi miliţieni”. Acestea erau trupe ce fie nu fuseseră traşi la sorţi pentru armata regulată sau teritorială, fie sadisfăcuseră deja stagiul militar, trecuseră de vârsta primei recrutări şi acum serveau în aceste unităţi. Cadrele ofiţereşti veneau din ofiţerii demisionari sau retraşi din armata activă. Concentrările se făceau de două ori pe an, iar pentru cei vârsnici, doar odată pe an, timp de 15 zile.

La declanşarea războiului de independenţă a fost luată decizia iniţială de a se reuni escadroanele de miliţii în câte un regiment ataşat fiecăreia dintre cele patru divizii teritoriale. Organica era tot aceeaşi de patru escadroane. Însă din motive de cadre, echipament şi cai, ce erau absorbite de armata de linie şi cea teritorială, nu s-au putut crea decât efective scăzute care au fost adunate în câte un escadron pe fiecare divizie teritorială. Din aceste patru escadroane s-a format un Regiment de Călăraşi Miliţieni. În timpul războiului însă acesta a căpătat numele de Regimentul 9 Călăraşi. Fiind o unitate slab echipată şi cu personal de linia a II-a, această unitate a fost folosită doar la escortări de convoaie şi de asigurare a serviciului de pază.

Mai jos avem o imagine cu aceşti călăraşi miliţieni alături de trupa Gărzii civice. Uniforma acestora era aceeaşi cu cea a călăraşilor, doar că aveau brandeburgurile (fireturile longitudinale) negre şi purtau în frunte ca însemn crucea bizantină.

Călăraşi miliţieni şi gardă civică

Călăraşi miliţieni şi gardă civică

Ultimii, dar nici pe departe cei din urmă sunt jandarmii călări. Aceştia făceau parte din armata permanentă şi aveau în componenţă două escadroane, cel de Bucureşti şi cel de Iaşi. Atribuţiile acestora erau de cea mai mare importanţă şi anume, de a păzi persoana domnitorului şi a familiei acestuia în toate deplasările în teritoriu, atât ca serviciu de gardă cât şi ca serviciu de escortă. Totodată, ei participau la asigurarea ordinii publice în cele două mari oraşe ale României.

Din punct de vedere al organizării fiecare escadron era comandat de un căpitan, ajutat de un locotenent şi un sublocotenent. Subofiţerii şi trupa erau următorii: un sergent major, 8 sergenţi, 1 furier, 16 brigadieri, 2 potcovari, 2 trompeţi şi 135 soldaţi.

Din punct de vedere al echipamentului, trupa avea sabie şi carabină, iar ofiţerii purtau sabie şi revolver, ca toată cavaleria română. Ce este interesant este faptul că, daca escadronul de Iaşi era dotat cu carabina Dreyse, tot ca întreaga cavalerie, escadronul de Bucureşti era dotat cu carabină americană cu repetiţie Lamson, fiind primul tip de puşcă cu repetiţie introdus în serviciul armatei române.

Uniforma jandarmilor călări rămâne aceeaşi, cu veston bleu-marin cu poale ridicate roşii, ca şi vipuştile, manşetele şi însemnele. Pe umeri se purtau trefle de lână croşetată în locul epoleţilor, galbene. Pantalonii erau albi şi strâmţi, purtaţi în cizme înalte negre. Pe cap se poartă acum un coif de oţel cu ţui, cifră domnească şi agremente galbene. La ceremonie se ataşează o egretă de păr de cal alb în locul ţuiului. Pentru trompeţi aceasta, însă, era roşie. Acest coif a fost adoptat în 1874, până atunci aceştia purtând coif negru de piele, precum jandarmii pedeştri. De altfel jandarmii călări se diferenţiau de celelalte unităţi prin aliura mult mai germană a uniformei. Toata unitatea purta eghileţi dubli galbeni, ca semn distinctiv al serviciului în slujba domnitorului. Mănuşile erau de piele albă, lungi. Ofiţerii purtau fie epoleţii treflă, fie epoleţi metalici din solzi cu colac cu franjuri şi stele de grad, ca toată armata, toate de culoare galbenă.

Jandarmi călări

Jandarmi călări

Odată cu mutarea Cartierului general al principelui Carol I la sud de Dunăre, pentru paza acestuia a fost instituit un escadron mixt de jandarmi călări din 50 de jandarmi de la Bucureşti şi încă un detaşament de la Iaşi. Pe front aceştia au adoptat o ţinută mai lejeră, preferând capelul de cazarm, ce era bleu-marin cu agremente roşii şi galbene, în locul coifului.

Din punct de vedere operativ, unităţile de cavalerie pe frontul din sudul Dunării au acţionat la nivel de subunităţi, în principal de escadron. Cazurile de şarjă au fost destul de rare, turcii nedispunând de o cavalerie propice. Totuşi, misiunile de cercetare, un alt rol important al cavaleriei, sau siguranţa operaţiilor în teren, au făcut din această armă, una care şi-a adus un important prinos victoriei.

Dacă vorbim de organizare, acestea au funcţionat la nivel de brigadă, constituindu-se patru brigăzi pentru fiecare divizie teritorială. După trecerea Dunării, pentru scurte perioade s-au alcătuit divizii în funcţie de necesităţi. După încheierea ostilităţilor la sud de Dunăre au fost alcătuite două divizii de călăraşi iar brigada de roşiori a rămas independentă.

Aceasta ar fi povestea cavaleriei române înainte şi în timpul războiului de independenţă. Alte poveşti, în episodul următor.

Am onoarea!

/O

– drd. Emil Boboescu –

1 Comment

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: