Istorie

Arme si grade uitate 5. Dorobantii pana la Unirea Principatelor

Dragi cititori, toată lumea a auzit sau cunoaşte câte ceva despre dorobanţi. Când vorbeşti cu cineva despre aceasta nu se poate să nu ţi se amintească de Războiul de Independenţă şi faptele de arme ale “curcanilor”, având ca ajutor pentru aceasta şi poeziile lui Vasile Alecsandri şi filmografia ulterioară şi multe altele. Dar această armă, sau mai bine-zis specialitate, are o istorie un pic mai complexă de atât. De aceea, consider că ar fi de interes să facem împreună o scurtă plimbare prin povestea lor.

În primul rând să mergem puţin la însemnătatea cuvântului dorobanţ. Acesta vine din germanicul trabant (nu maşina!!!) ce desemna un membru al gărzii personale a principilor sau nobililor germani din vremuri medievale. Aceştia erau trupe pedestre ce aveau ca scop paza sau serviciul personal pentru seniorul servit cum ar fi curieratul sau executarea de ordine în teritoriu. În caz de război, aceştia luptau sub ordinele lui directe.

La noi termenul apare prin secolul al XVII-lea, iniţial în Valahia, ca trupe sub comanda agăi. Aga, la momentul respectiv, funcţie apărută tot atunci preluată din turceşte, era comandantul pedestrimii şi şef al administraţiei din punct de vedere comercial. Ulterior, armatele naţionale dispărând, în vremurile fanariote, acesta devine şef al poliţiei în capitală, funcţie pe care o deţine până la transformarea agiei în Prefectura Poliţiei.

Dorobanţii noştri, până la momentul 1830, rămân, deci, trupe pedestre şi călări ce au atribuţii de pază şi ordine internă, de ducere la îndeplinire a ordinelor administrative şi a hotărârilor judecătoreşti.

La 1830 apar Regulamentele Organice pentru Moldova şi Valahia. În cel valah era stipulat ca toate trupele paramilitare rămase din timpuri medievale pentru paza internă să intre în rândurile dorobanţilor. Aceştia erau daţi “pe la toate ramurile oblăduirii ordonanţe sub numire de dorobanţi”, primind de la “stăpânire leafa” fiind însă “îndatoraţi să-şi cumpere calul, să se îmbrace toţi într-o uniformă şi să se hrănească din punga lor, căci toate aceste s-au socotit la leafa ce s-au hotărât pentru fiecare după locuri”. Observăm, de altfel că acum dorobanţii sunt o trupă mai mult călare, decât în vechiul ei rol de pedestrime, având, conform regulamentelor, o treime pedestră şi două treimi călări.

La 1832 se dă o lege specială pentru dorobanţi în care aceştia sunt împărţiţi în 18 cete, câte judeţe avea Valahia atunci, iar cetele formate fiecare din căprării a câte 10 oameni, unul dintre aceştia fiind “căprarul” sau caporalul, comandantul acestei subunităţi. Numărul de căprării varia în funcţie necesarul de posturi al fiecărui judeţ. În reşedinţa de judeţ se găseau mereu câte 30 de dorobanţi iar la fiecare plasă, adică subdiviziune a judeţului câte 10, adică o căprărie, sau grupă, cum am spune noi astăzi. În cazul Bucureştiului dorobanţii erau afectaţi agiei, de unde apare şi termenul de dorobanţi agieşi, ce vor primi ulterior numele de dorobanţi de poliţie, odată cu schimbarea numelui instituţiei paterne. În ceea ce priveşte efectivele acestora, ele se calculau triplu, deoarece dorobanţii executau serviciul cu schimbul, câte 10 zile pe lună. Ceata unui judeţ, indiferent de numărul căprăriilor, era comandată de un tist Aceşti tişti erau aleşi din rândul familiilor boiereşti, cunoscuţi pentru “vrednicie şi îndrăzneală”, după recomandarea ispravnicilor, adică a prefecţilor de judeţe, care aveau experienţa armelor, fie venind din stagii de prin armate străine, fie venind din rândul vechilor dregători militari locali.

Trebuie să notăm faptul că prin acelaş mod erau umplute, la momentul respectiv, şi locurile de ofiţeri şi subofiţeri din proaspăta armată a principatului, ce tot prin aceste regulamente se înfiinţează, făcându-se, pe sistem rusesc, un tabel de echivalare între rangurile “civile”, adică vechile ranguri boiereşti puse acum pe baze stricte, şi rangurile militare.

Dorobanţii înşişi erau selecţionaţi din vechii slujitori ai “cătanelor spătăreşti” şi dintre “plăieşii cei mai vrednici şi cercaţi în meseria armelor”.

La concentrări, ei erau obligaţi să se prezinte cu echipamentul lor, care trebuia să poarte marca judeţului respectiv. Cel mai probabil, pe banduliera cartuşierei, se afla o placă de alamă unde era înscris numele plăşii şi al judeţului, aceasta având şi rolul de recunoaştere. Din sursele care le avem până la acest moment putem deduce faptul că uniforma acestor primi dorobanţi era de culoare culoare bleumarin iar sumanul avea şnur roşu.

După cum se poate observa şi de mai sus, dorobanţii ţineau de Divanul Trebilor din Lăuntru, deci de Ministerul de Interne de astăzi.

În 1850, în vremea domnitorului Barbu Ştirbei, este dată o nouă legiurire pentru dorobanţi.

Avem aici şi imagini cu uniformele acestora apărute în Albumul Oştirii de la 1852. Primii sunt dorobanţii agieşi iar cei din imaginea secundă sunt dorobanţii de judeţe.

Foto12

 

Foto13

În această lege era stipulat faptul că dorobanţii se alegeau dintre sătenii “cei mai vrednici pentru asemenea slujbă”, de constituţie bună şi aflându-se între vârstele de 20 şi, respectiv, 35 de ani. Acesta era primit în slujbă pentru un termen de 6 ani, când depunea jurământul ostăşesc, putând să facă până la patru stagii de aceeaşi lungime în timp. Fără un motiv întemeiat şi cu aprobarea autorităţilor superioare, un stagiu nu putea fi întrerupt. Soldaţii care ieşeau din serviciul militar regulat şi întruneau condiţiile de mai sus erau obligaţi să mai servească un termen de 6 ani la dorobanţi, de unde putem să tragem concluzia că se încerca şi transformarea corpului dorobănţesc într-un corp de rezervă al armatei. În plus, aceşti soldaţi serveau în localităţi cât mai apropiate de domiciliu. După terminarea acestui termen de vechime, soldaţii aveau dreptul să se reangajeze fie în dorobanţi fie în armată cu drepturi depline de vechime. Dacă serveau 12 ani în armată, atunci era obligat să servească numai trei ani în dorobanţi, fiindcă un termen de şase ani în oştire echivala cu un termen de nouă ani în dorobanţi.

Pentru comanda corpului pe întreg principatul existau doi inspectori ai corpului, amândoi având grad de polcovnic, adică colonel, veniţi direct din armată, care răspundeau direct ministrului trebilor din lăuntru, adică de interne. Pentru tişti, căci încă se păstrează termenul de comandant judeţean pentru dorobanţi în această denumire, trebuia să se ia tot ofiţeri din cadrul oştirii fie cu gradul de praporşic, adică stegar, astăzi echivalent cu sublocotenentul, fie parucic, adică locotenent. Acolo unde nu se puteau posturile, erau acceptaţi vechii tişti, echivalaţi cu subofiţerii, dar şi aceştia trebuiau verificaţi şi care “aveau îndemânare a învăţa slujba militară”. Structura unităţilor însă nu se modifică, fiind împărţiţi tot pe judeţe şi subunităţi în judeţ.

În ceea ce priveşte disciplina, bunul mers al unităţii, echiparea şi înarmarea, dorobanţii răspundeau direct inspectorilor dar în ceea ce priveşte “slujba judeţului” aceştia îşi primeau ordinele de la cârmuitorul acestuia, adică al prefectului de astăzi. Tiştii erau comandanţi ai tuturor dorobanţilor pe un judeţ care răspundeau direct de aceştia.  Numirea în posturi, atât a tiştilor, cât şi a inspectorilor se făcea de către domnitor, prin ordin, ca pentru oştirea regulată.

Tiştii erau obligaţi să verifice mereu starea posturilor şi a oamenilor. Din acest motiv, odată la patru luni erau obligaţi a-i aduna pe toţi din unitate şi a-i instrui şi inspecta. Inspectorii trebuiau şi ei ca odată la şase luni, să inspecteze fiecare judeţ din subordine în parte, pentru a constata nivelul pregătirii şi eventualele probleme apărute în timpul serviciului ce ţineau direct de ei.

Uniforma, mai sus prezentată în imagini, era compusă dintr-un veston mai lung, denumit “mundir” din stofă de lână groasă, denumită “dimie”, de culoare neagră cu guler şi epoleţi din postav verde, sau roşu pentru cei din capitală ataşaţi agiei, închis la un rând de nasturi albi metalici, având şi manşete în colţ de culoare verde, pentru cei de judeţe, şi manşete cu margine roşie şi o pafta rectangulară, tot mărginită în roşu, pentru cei agieşi. “Căprarul” purta în plus un galon de fir alb pe marginea gulerului şi unul similar la marginea superioară a manşetelor. Pantalonii erau confecţionaţi tot din dimie dar de culoare albă, şi erau lucraţi pentru a fi purtaţi în cizme. Pentru cei din capitală, pantalonii erau albaştri cu lampas roşu. Cizmele aveau şi ele un galon alb la limita superioară a carâmbului. Căciula avea blană neagră pe margine şi calota ţuguiată, din postav de culoare verde sau roşie, având câte un galon subţire alb ce pornea din creştet spre margine, pe toate cele patru laturi ale cusăturilor ce compuneau calota. Vestonul era încins cu un brâu de pânză verde, peste care se petrecea patrontaşul, adică cartuşiera în bandulieră, purtată pe dreapta. Mantaua era confecţionată din postav gri, cu epoleţi din acelaş material închisă la un rând de nasturi şi cu manşete duble, răsfrânte.

Ofiţerii purtau uniformă similară însă din material mai bun, iar toate galoanele erau din fir argintiu. În plus, purtau petliţe dreptunghiulare, brodate, în formă de doi II (majusculă) culcaţi. Pe umeri se aflau epoleţi cu gât şi colac, proprii gradului lor, dar lucraţi din metal şi fir metalic alb. Pantalonii erau lungi, din postav negru cu lampas de culoare verde sau roşie şi ghete din piele neagră. La ţinuta de serviciu purtau însă pantaloni albi, ca restul trupei, cu cizme. La tunică se adăuga furajera simplă, adică un şnur cu ciucuri la capăt, pe partea dreaptă, centură de fir ca restul ofiţerilor oştirii, şi leduncă cu fir argintiu petrecută pe sub epoletul stâng, adică o mică cartuşieră cu o curea purtată în bandulieră.

Această uniformă era realizată atât de simplu, din punct de vedere al materialelor şi al confecţionării, deoarece era stipulat că aceasta trebuia confecţionată de către dorobanţ însuşi, motivându-se că materialele utilizate, mai ales dimia, se pot prelucra în casele ţăranilor. Din acest motiv, se şi prevedea un termen de un an de la darea legii, pentru a se putea face completa uniformare a efectivelor. Trupeţii însă, la prima înscriere, primeau o uniformă completă de la stat cu tot echipamentul soldăţesc şi de cal, pe care ulterior o întreţineau şi o completau după necesităţi.

Armamentul dorobanţilor era constituit din puşcă cu cremene şi sabie, pentru acestea fiind necesare şi patrontaşul, adică cartuşiera, centura, portepeul, tocul puştii şi al baionetei. Tot acest echipament era furnizat de către ocârmuire, primind în plus şi şaua şi întreg harnaşamentul pentru cal.

Pe de altă parte, dorobanţii erau datori să vină cu caii proprii în serviciu, care trebuiau să fie întreţinuţi şi “vrednici”. Furajele erau însă asigurate de ocârmuire pe perioada serviciului.

Regulamentul scutirii familiei de orice dări către stat al familiei fiecărui ostaş înrolat era păstrat şi garantat. În plus, după 12 ani de serviciu, familia era scutită pe tot restul vieţii.

Fiecare ocârmuire de judeţ sau subocârmuire de plasă era datoare să construiască o mică cazarmă pentru fiecare post de dorobanţi şi câte un grajd pentru caii de serviciu.

Această structură a fost păstrată până la unirea principatelor Moldova şi Valahia, dar despre aceste probleme, cum se zicea la Telenciclopedia, în episodul următor.

Surse:

Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei, Bucureşti, Întreprinderile “Eminescu” S.A., 1940

Bielz, Danielis, Albumul Oştirei, 1852

Colecţiune de legiuirile României vechi şi noui, câte s-au publicat până la finele anului 1870, Bucuresci, Noua Tipographie a Laboratoru Români, 1873.

Col. Cristian M. Vlădescu, Uniformele Armatei Române, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973

Col. dr. Gheorghe Romanescu, Col. dr. Gheorghe Tudor, Col. (r) Mihai Cucu, Col. Ioan Popescu. Istoria Infanteriei Române, Volum I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985

 

– drd. Emil Boboescu –

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: