Adevarata misiune a Armatei Romane

TR-85M1 poligonul Smardan

Recunosc că m-am simţit foarte atras de titlul acestui articol, apărut în cotidianul Gândul. L-am accesat, gândindu-mă: ia să vă şi eu care este adevărata misiune a Armatei Române…

Şi mai recunosc ceva – la final, am realizat că nu ştiam de cine-i scris şi am derulat în amonte aşteptându-mă să găsesc numele unui colonel în rezervă, unul dintre oamenii care scriu aşa de frumos şi care au cunoscut sistemul din interior.

N-am intuit. Articolul este semnat de Alina Matiş, pe care o felicit!

Am început din nou cu sfârşitul, nu? Bine.. să văd cum o dreg şi de data asta.

Au trecut trei zile de la încheierea oficială a misiunii combatante a forţei NATO în Afganistan. În 23 decembrie 2014, România mai avea 123 de oameni în acest teatru de operaţii. În total, în Irak şi Afganistan, au fost rotiţi peste 30.000 de militari români. 26 au murit, sute au fost răniţi. De acum încolo, nu vom avea mai mult de 450 de persoane în Afganistan. Adevărata misiune a Armatei române abia acum începe şi, de această dată, trebuie să se desfăşoare acasă.

Total de acord! Nefiind o veştedă fostă putere colonială, România nu are tradiţia desfăşurării de campanii externe.

Însuşi ţelul militarului român este acela de a proteja fruntariile Patriei, pentru asta au fost forjaţi şi căliţi luptătorii noştri.

Desigur, cineva ar putea să mă tragă de mânecă amintindu-mi că dacii mai treceau Dunărea, că războiul pentru Independenţă s-a dat pe teritoriul altei ţări, că ne-am agăţat opincile de gardul parlamentului maghiar şi că am fost şold-la-şold cu nemţii dincolo de Basarabia noastră.

Contextul geopolitic şi interesele directe au dus la desfăşurarea unor operaţii în afara graniţelor, aşa cum şi acum se întâmplă, adaptat.

Însă Armata Română este înainte de toate Armata României, destinată în principal apărării pământului românesc şi a contribuabilului în slujba căruia se află.

“Adevărata misiunie a Armatei române abia acum începe şi, de această dată, trebuie să se desfăşoare acasă.”

Ultimele două decenii petrecute de militari români în teatre de operaţii şi mai ales misiunile din Irak şi Afganistan au arătat cât de mare nevoie are Armata de o reformă, cât de multe deficienţe sunt în actualul sistem militar. În ciuda modernizărilor tehnice şi a integrării în NATO, Armata rămâne unul dintre cele mai nereformate sectoare din societatea românească. De la faptul că nu reuşim sub nicio formă să alocăm acel 2% din PIB pe care ne-am angajat că îl vom acorda bugetului MApN şi până la o problemă de mentalitate, din cauza cărora soldaţii sunt încă „mercenari”, care nu merită respectul nostru, pentru că primesc bani ca să meargă unde merg, trebuie începută o luptă pentru a schimba întregul nostru sistem militar – s-ar putea să avem tot mai mare nevoie de el în viitor.

Curat nevoie de reformă!

Armata are nevoie de schimbări şi nu mă feresc să afirm că şi sus, la nivelul stelelor, am fost şi mai suntem deficitari şi mă bucură faptul că militari capabili care sunt apreciaţi până la nivelul de la baza ierarhiei, au fost numiţi în importante funcţii de conducere – menţionez pentru exemplu pe generalii Ciucă şi Scarlat.

Legat de modernizările tehnice şi integrarea în NATO, zâmbesc amar: poate în ciuda nevoilor de modernizări tehnice, aspect la care realizările sunt insuficiente faţă de necesar, iar despre angajamentul alocării celor două procente din PIB întreb retoric: se aştepta cineva să îl îndeplinim, conştientizând înaltul nivel de corupţie şi faptul că statul român n-a înfiinţat măcar un aprozar din profitul căruia să-şi tragă şi altfel bani decât din taxe şi impozite?

Cu “mercenariatul” e mai complicat.

Este vorba şi de felul în care sunt văzuţi militarii din armata profesionistă, plătiţi cu salarii, datorită impactului pe care l-a avut această schimbare comparând-o cu infima soldă primită de către militarii în termen care mai şi munceau la cules – diferenţa s-a propagat pornind de la reacţiile celor care au satisfăcut stadiul militar în vremurile trecute, faţă de neânţelegerea sistemului cu militari profesionişti; propagarea şi variaţiunile pe temă, sunt cauzate şi de începuturile de la nivel zero în ceea ce priveşte pr-ul şi psy-ops-ul de prevenire şi consolidare, cele două domenii învăţând din mers, paralel cu transformările prin care a trecut Armata.

În ultimul an, s-au înregistrat progrese, unele – îndrăznesc să o spun – şi datorită proiectului „Sindromul NU”, pe care l-am realizat în gândul, cu susţinerea fostei prime doamne a SUA, Rosalynn Carter. A fost deschis primul centru de investigaţii comportamentale, o structură menită să se ocupe tocmai de eventualele traume ale militarilor. Pe urmă, a avut loc prima evaluare post-misiune de tip screening a militarilor, în cadrul acestei noi structuri.

Este mult mai complex fundalul. Nu ştiu cât cunoaşte doamna Matiş, iar dacă într-adevăr cunoaşte, nu ştiu cât nu a vrut să spună.

De departe cel mai mare pas înainte a fost făcut în această toamnă, când plt. adj. Marius Apostol, rănit grav în mai 2011, în timpul unei misiuni de patrulare în Afganistan (povestea lui a fost prezentată pe larg în gândul în 2013), a transmis unei comisii din Ministerul Apărării o cerere pe 11 puncte pentru schimbarea legislaţiei privind drepturile militarilor care au fost în misiuni internaţionale – OUG 82/2006. În loc de argumente, au pus pe masă cazurile lui Florin Boc şi Florin Jalaboi. Primul a fost diagnosticat în 2011 cu leucemie. Mai avea câteva zile înainte de încheierea misiunii în Afganistan. Cu toate că experţii constataseră legătura de cauzalitate între misiune şi boală, vidul legislativ nu îi dădea dreptul la ajutoarele financiare pe care ar fi trebuit să le primească.

Al doilea caz, al lui Florin Jalaboi, a fost prezentat în exclusivitate de gândul, în continuarea anchetei „Sindromul NU”. Este primul militar român diagnosticat cu stres posttraumatic – afecţiune oficial inexistentă în Armata română până la ancheta noastră – care şi-a spus public povestea, într-o perioadă în care politica oficială a MApN se rezuma încă la „nu există cazuri”. După ce a fost diagnosticat cu stres posttraumatic, Jalaboi a fost scos repede din sistem şi pensionat pe caz de boală obişnuită, pentru că, în ochii comisiei de pensionare, stresul posttraumatic survenit în urma unei misiuni în Afganistan nu era o boală profesională. După 20 de ani în Armată, a rămas cu o pensie de 571 de lei.

Datorită unor oameni ca Florin Jalaboi, Florin Boc şi Marius Apostol (Apostol a înfiinţat şi o asociaţie pentru a-i ajuta pe soldaţii răniţi), militari care s-au săturat să tacă în faţa „dinozaurilor” din Armata română, la sfârşitul lunii octombrie, în Monitorul Oficial a apărut Legea 150/2014 privind modificarea şi completarea OUG 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare.

Este primul act normativ din ţara noastră care include şi afecţiunile psihice ale militarilor.

Interesele – cauzate în primul rând de temerile faţă de afectarea moralului celor trimişi sau care urmau să fie trimişi în teatrele de operaţii, dar şi de impactul pe care l-ar fi avut acceptarea, recunoaşterea şi asumarea de către Armată dar şi de politic a problemelor exemplificate mai sus  faţă de susţinerea… mai exact de contra-susţinerea de către contribuabili a participării în campanii externe, războaie în realitatea realităţii, pe care chiar la nivel de definiţie au fost prezentate în ambalajul mai uşor de acceptat al mai puţin belicoasei definiri “teatre de operaţii” – dar şi un lidership defectuos, alăturat deseori încăpăţânării în neadaptarea la realitate şi atitudinea de eroism şi bărbăţie din spatele birourilor faţă de “vinovaţii” afectaţi de stres posttraumatic căpătat în front, au dus la continua îndepărtare a momentului schimbărilor.

Armata a preferat să nu anunţe această modificare. A făcut-o, în schimb, inclusiv printr-o postare pe Facebook, când a schimbat regulamentul privind animalele de serviciu, pornind de la bietul câine Max.

Exploatarea prin înduioşare a fost şi va mai fi un mijloc excelent de manipulare a oamenilor întru cauzarea de evenimente, doamnă Matiş. Vă recomand, dacă îmi este permis, să priviţi dincolo de momeală şi să descifraţi amprentele mâinii care o aruncă.

Mai sunt foarte multe de făcut, însă, iar momentul nu poate fi mai bun. Au trecut trei zile de la încheierea oficială a misiunii combatante a forţei NATO în Afganistan, Enduring Freedom. Acum, suntem în faza Resolute Support, în cazul în care vă preocupă numele de PR ale acestor misiuni. În realitate, nimic nu s-a schimbat, războiul nu s-a încheiat şi cu atât mai puţin nu putem vorbi despre învingători. Cei peste 12.000 de militari străini (de la vârful de 140.000 al misiunii anterioare), din care aproximativ 10.000 sunt americani, au, de acum încolo, sarcina de a-i antrena, consilia şi asista pe cei 350.000 de membri ai forţelor de securitate afgane.

Mai sunt, într-adevăr, numai că a venit momentul ca NATO să îşi ia mai cu viteză mâna de pe situaţie. Cheltuielile nu pot fi susţinute la infinit, mai ales că Afganistanul nu va plăti vreodată factura.

Apropos, citeam recent că factura de care ziceam a depăşit ca valoare suma utilizată în Planul Marshall de ajutorare a refacerii Europei după al doilea război mondial. A venit vremea să îi lăsăm să debandeze şi să redevină ce au fost înainte, iar reacţiile Alianţei să apară la un moment dat în viitorul apropiat sub forma acţiunilor de susţinere de acum în lupta contra ISIS.

În 23 decembrie 2014, România mai avea 123 de oameni în Afganistan. În total, în Afganistan şi Irak, au fost rotiţi peste 30.000 de militari români. 26 au murit în aceste teatre de operaţii şi mulţi alţii au fost răniţi. De acum încolo, nu vom avea mai mult de 450 de persoane acolo. De mers, am mers pentru că facem parte din NATO, pentru că ne-am dus împreună cu aliaţii noştri. Să nu ne păcălim: pe cont propriu, România ar fi incapabilă să se apare în eventualitatea unui pericol. Cele mai multe ţări din NATO sunt în această situaţie. De aceea mergem peste tot împreună, chiar dacă este, uneori, greu de explicat care este, concret, interesul nostru naţional în aceste zone – avea de gând al-Qaida să ne atace? – Nu.

În plus, nici nu avem motive să credem că, de acum încolo, îi vom ţine acasă pe militarii români. Probabil că nu va trece anul şi vor pleca în noi misiuni.

În funcţie de mutările Rusiei de la primăvară, se va decide câte ceva. Şansele deschiderii unui nou teatru de operaţii sunt mici. Un nou teatru ar falimenta probabil chiar şi pe americani. Se va merge pe susţinerea de facţiuni, ici şi colo.

Mai exact,  implicarea României va fi una minoră raportat la numărul de militari care vor participa la misiuni externe, altele decât cele de instruire în comun cu forţe aliate şi internaţionale.

Este foarte posibil ca nevoile să fie orientate invers. Către interior, atât în ceea ce priveşte nevoia de consolidare a puterii NATO cât mai ales urgenţa consolidării României pentru descurajare şi chiar eventualitatea respingerii unui atac.

Adevărata misiune a Armatei române abia acum începe şi, de această dată, trebuie să se desfăşoare acasă.

Îmi place, pe cuvânt!

Aş mai adăuga totuşi ceva… reforma Armatei României, de preferat să o facă militari care au fost cu adevărat în teatre, luptători, oameni care ştiu că atunci când privesc în jurul lor e bine să vadă în primul şi în primul rând camarazi pe care se pot baza.

Sursa: Gândul

– Iulian Iamandi –