65 de ani de la infiintarea Serviciului de Lupta in Aviatia Militara Romana

Debutul anilor ’50 a adus cu sine decizia istorică de dotare a aviației de vânătoare din compunerea unităților Comandamentului Forțelor Aeriene Militare (CFAM) cu aeronave de vânătoare cu motor reactiv, tendință imprimată de conducerea politico-militară a URSS tuturor țărilor din sfera sa de influență și considerată de importanță strategică. Lucrurile s-au mișcat rapid, astfel că anul 1951 este considerat anul de debut al avionului cu motor reactiv în țara noastră datorită aducerii din import a primelor astfel de avioane, și anume avionul de școală și antrenament Iak-17 UTI, cu dublă comandă, și avionul de vânătoare subsonic Iak-23, cu simplă comandă.

Celula de avioane subsonice de vanatoare Iak-23

Primele zboruri au început către jumătatea anului 1951, iar ieșirea la simplă comandă pe avionul de vânătoare cu reacție s-a produs în data de 26 iunie a aceluiași an, când patru piloți de vânătoare români au scris istorie, introducând țara noastră în clubul țărilor posesoare de vânătoare reactivă. În continuare, anii de început ai erei reactive au fost caracterizaţi de eforturi considerabile, pe de-o parte bugetare, de achitare atât a costurilor aparatelor de zbor reactive, precum şi a celor de exploatare (personal, întreținere, kerosen, etc.), dar, pe de-altă parte, şi umane, trecerea a sute de piloţi militari pe avionul reactiv însemnând un volum inimaginabil de muncă. Chiar dacă pierderile de vieți omenești și aparate de zbor au fost însemnate, eforturile au fost încununate de succes, țara noastră executând tranziția de la aviația clasică la cea reactivă într-un timp foarte scurt.

Cum una dintre principalele misiuni ale aviației de vânătoare este apărarea spațiului aerian național – cu siguranță, și cea mai importantă – prin intervenția în cel mai scurt timp de la detectarea unei intruziuni a unei aeronave neidentificate, eforturile CFAM au fost canalizate în direcția ridicării, în cel mai scurt timp, a nivelului de pregătire al piloților de vânătoare în scopul executării în condiții de siguranță și cu șanse maxime de îndeplinire a misiunilor de interceptare a aeronavelor care pătrundeau neautorizat în spațiul aerian românesc. Acest moment extrem de important a fost marcat prin raportul din data de 15 septembrie 1951, când comandantul Diviziei 97 Aviație Vânătoare cu Reacție – singura mare unitate dotată cu avioane de vânătoare reactive de la acea oră – raportează CFAM că este în măsură să execute Serviciul de Luptă cu o celulă de avioane subsonice de vânătoare Iak-23 de pe aerodromul Ianca. La acel moment, pe aerodromul Ianca se aflau dislocate forțele și mijloacele celor trei regimente componente ale Diviziei 97, și anume Regimentele 11, 12 și 14 Aviație Vânătoare cu Reacție. Trebuie subliniat aici faptul că debutul Serviciului de Luptă la aerodrom s-a produs la aproape patru luni de la venirea în țară a primelor aeronave cu motor reactiv și la aproape trei luni de la primele zboruri în simplă comandă, perioadă foarte scurtă de timp ce ne poate permite să ne imaginăm eforturile extreme ce au dus la această foarte importantă realizare.

Pe plan mondial, bazele Serviciului de Luptă Permanent (SLP), cum a fost acesta cunoscut în țara noastră, au fost puse în timpul Primului Război Mondial, atunci când aviația a început a fi utilizată pentru executarea de lovituri asupra inamicului. Necesitatea evitării surprinderii și, implicit, lovirii obiectivelor militare/nonmilitare de importanță strategică de pe teritoriul național a devenit o preocupare majoră pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când aviația de vânătoare și vânătoare-bombardament devenise o armă importantă în panoplia statelor dezvoltate, iar incursiunile aeriene cu rază lungă de acțiune o realitate. În primă fază, echipajele s-au aflat în alarmă doar pe timpul zilei, dat fiind faptul că și raidurile formațiilor de bombardament la mare distanță se desfășurau pe timp de zi, condiționate de reglajul vizual al bombardamentului. Ulterior, avansul tehnologic, atât al aviației de bombardament, cât și al aviației de vânătoare, a permis executarea misiunilor de noapte, astfel că serviciul de alarmă a fost extins, echipajelor cerându-li-se asigurarea unei permanențe de 24 de ore din 24, șapte zile din șapte.

În anii de început ai celui de-Al Doilea Război Mondial, asigurarea suveranității spațiului aerian românesc a fost realizată prin două căi de acțiune. Pe de-o parte, s-a înființat și dezvoltat o rețea de posturi de observare vizual-auditivă cu rol de alarmare, rețea ce acoperea întreg teritoriul național, iar pe de-altă parte, s-a instituit serviciul de permanență pe fiecare aerodrom al aviației de vânătoare, care permitea ca un număr limitat de echipaje să fie apte a decola în cel mai scurt timp posibil de la primirea ordinului în cazul în care era detectată o intruziune aeriană.

Introducerea stațiilor de radiolocație în dotarea pe plan mondial a dus la modificarea datelor problemei prin îmbunătățirea calității supravegherii spațiului aerian, mărirea razei de acoperire și reducerea timpilor de reacție a forțelor desemnate a interveni, crescându-se, implicit, eficacitatea intervențiilor. În țara noastră, începuturile radiolocației sunt legate de armata germană, cea care a operat – în perioada 1941–1944 – o serie de stații de radiolocație pe teritoriul românesc. Prima unitate de radiolocație autohtonă a fost înființată la jumătatea anului 1949, o unitate de nivel companie ce a funcționat, inițial, în cadrul Serviciului Observare, Informare, Legături Aero (OILA). Prima jumătate a anului 1952 a reprezentat debutul dezvoltării unităților radiotehnice prin importul de stații de radiolocație de producție sovietică, vara anului 1955 ducând la abandonarea sistemului OILA și nașterea Trupelor Radiotehnice, arma Radiolocație din zilele noastre. În scurt timp, unitățile de radiolocație s-au dezvoltat numeric și calitativ, acoperind întreg teritoriul național și fiind integrate inclusiv organicii aerodromurilor militare, în scopul realizării situației aeriene generale a zonelor de responsabilitate necesară Punctelor de Comandă ale acestora.

Cadru de film de fotomitraliera avion de vanatoare MiG-15, interceptare avion de bombardament IL-28

Născută din dorința de a elimina un mare neajuns, și anume lipsa de informații referitoare la spațiul aerian și aeronavele care-l populează, radiolocația s-a dezvoltat împreună cu aviația de vânătoare reactivă, devenind ochii și urechile mijloacelor de lovire aeriană moderne. Drept fațetă a evoluției acestor sisteme, stațiile de radiolocație s-au miniaturizat și au fost integrate aeronavelor în scopul detectării altor aparate de zbor, precum și dirijării la țintă a mijloacelor de luptă reactive sau a tirului cu armamentul artileristic de bord. Datorită stației de radiolocație, letalitatea aviației de vânătoare a crescut considerabil, în timp ce distanța dintre interceptor și țintă s-a mărit constant, combaterea acesteia din urmă fiind asigurată la distanțe mult mai mari decât în perioada aviației de vânătoare clasice, depășindu-se cu mult raza vizuală.

Nivelul numeric al forțelor aflate în SLP diferă de la țară la țară, în principal datorită considerentelor economice, dar și celor geostrategice. Totuși, structura de bază a forțelor aflate în SLP este celula de avioane de vânătoare, în special datorită faptului că aceasta este și formația standard de ducere a luptei aeriene manevriere. În mod normal, pe fiecare aerodrom pe care sunt dislocate unități de aviație de vânătoare există o celulă de avioane de vânătoare, deservită nonstop de personal specializat pentru executarea acestui tip de misiune.

În intervalul de timp 15.09.1951–29.03.2004, perioadă în care avioanele de vânătoare supersonice clasice (nemodernizate) MiG-19, MiG-21, MiG-23 și MiG-29 și cele modernizate MiG-21 LanceR, împreună cu cele subsonice clasice Iak-23, MiG-15, MiG-17, IAR-93 și IAR-99 și cele modernizate IAR-99 Șoim s-au aflat în alarmă în țara noastră, echipa SLP s-a putut afla în trei nivele de reacție, și anume SPL-3 (Stare de Pregătire pentru Luptă gradul 3), SPL-2 și SPL-1. Echipa care se afla de serviciu la celula de alarmă se găsea în SPL-2, nivel de reacție ce presupunea că toate mijloacele tehnice erau pregătite pentru pornire, avioanele fiind husate și cu tunurile de bord armate, baremul de decolare din SPL-2 fiind între 8 și 12 minute. SPL-1 presupunea că toate mijloacele tehnice erau în funcțiune, avioanele erau înarmate și cu sursa de aerodrom cuplată, CZ-ul era în PCZ și în legătură radio cu piloții, în timp ce piloții erau echipați și în avioane, pregătiți pentru pornire. Baremul de decolare din SPL-1 era între 5 și 8 minute. O altă echipă se afla în SPL-3, nivel de reacție ce presupunea prezența acestora în locuințele de serviciu din Colonia de lângă aerodromul militar. La darea alarmei și decolarea piloților din SPL-2, această echipă trebuia să se prezinte la celula de alarmă în baremul de 20 de minute, echipa tehnică urmând a pregăti alte două aeronave pentru misiune, în timp ce piloții trebuind să se echipeze, să ocupe posturile de pilotaj ale avioanelor și să aștepte ordinul de decolare.

Începând cu 29.03.2004, ora 19:00, România a fost integrată în sistemul de apărare comun al Alianței Nord-Atlantice, celulele de alarmă trecând sub comandă NATO, în timp ce spațiul necesar a fi acoperit depășind granițele țării. SLP s-a transformat în SL-PA, acronim ce desemnează „Serviciul de Luptă – Poliție Aeriană”. În timp ce formația de bază a serviciului de alarmă a rămas celula de avioane de vânătoare, misiunile SL-PA diferă prin faptul că nu se mai află sub comandă națională, ci NATO, iar apărarea spațiului aerian național a fost extinsă, acum fiecare celulă de avioane de vânătoare putând acționa și în spațiul aerian al țărilor NATO din zona de responsabilitate a țării respective, funcție de necesitățile de intervenție.

Avion de vanatoare S-102 in Serviciul de Alarma

În afară de reușita primei interceptări a unei ținte aeriene reale, anul 1952 a reprezentat pentru CFAM o dezvoltare fantastică din punct de vedere al numărului de unități de aviație reactivă de luptă și al avioanelor de vânătoare cu reacție. Astfel, la finele anului 1953, România era capabilă să ridice în aer trei celule de avioane Iak-23 și cinci celule de avioane MiG-15/S-102, un total de 16 avioane de vânătoare reactive, o forță aeriană credibilă și deloc de neglijat. Eforturile acestei forțe aeriene de intervenție rapidă, coroborate cu numărul în continuă creștere al stațiilor de radiolocație sovietice de tip P-3 și P-20, care asigurau non-stop supravegherea spațiului aerian, compuneau portretul unei țări în ascensiune din punct de vedere militar, atât cantitativ, cât și calitativ.

SLP a fost influențat pozitiv în anul 1955, când Forțele Aeriene Militare au introdus în dotare o escadrilă de avioane subsonice de vânătoare MiG-17 PF, primul tip de avion de vânătoare dotat cu radiolocator de bord. Acest lucru se traduce printr-o creștere a preciziei și, implicit, a letalității aviației de vânătoare, progres datorat posibilității de încadrare a unei ținte aeriene în condiții meteorologice grele, atât ziua, cât și noaptea, eliminându-se limitarea impusă de necesitatea observării și încadrării vizuale a țintei. Totuși, marele salt calitativ va fi înregistrat după trei ani de la venirea MiG-ului 17, când țara noastră va intra în „era supersonică” odată cu importul din URSS a primului avion de vânătoare capabil de viteze mai mari decât cea a sunetului, și anume avionul bimotor MiG-19.

Avion de vanatoare supersonic MiG-19 P

Intrarea avionului supersonic în SLP a dus la scăderea timpilor de reacție, în special prin micșorarea radicală a intervalului de ajungere la plafonul ordonat, dictat de coordonatele țintei aeriene. Un alt element de progres foarte important a fost reprezentat de introducerea rachetei aer-aer ghidate drept mijloc principal de combatere a țintelor aeriene, avionul supersonic MiG-19 PM venind în țară împreună cu racheta cu dirijare prin fascicul de radiolocație Kaliningrad RS-2-US. Primul tip de rachetă aer-aer ghidată ce a intrat în serviciul Aviației Militare Române, RS-2-US a fost menținută în serviciu până în anii ’90, fiind adaptată pentru utilizare pe avioanele MiG-21, dotate cu un radiolocator de bord mult mai performant decât cel de pe avionul MiG-19, și făcând o bună echipă cu rachetele aer-aer cu ghidaj în spectrul infraroșu Kaliningrad R-3S. Aceste două rachete au fost principalii vectori de luptă aer-aer ce s-au aflat în serviciu, fiind asimilate de către industria de armament autohtonă sub denumirea A-91 și A-92.

Venirea în țară a avionului supersonic a dus la modificarea polului de importanță a SLP, greutatea apărării spațiului aerian național trecând de la aviația subsonică la cea supersonică. Chiar dacă ambele tipuri de aeronave au fost menținute în alarmă, greul a fost pe umerii piloților de avioane supersonice. Putem afirma fără teamă de eroare faptul că SLP s-a transformat radical odată cu intrarea în serviciu operativ a avionului supersonic MiG-21, cele șase variante exploatate de către Aviația Militară Română fiind coloana vertebrală a apărării spațiului aerian național în perioada 1962–1998. După această perioadă, o altă variantă a acestui supersonic legendar a preluat ștafeta, și anume varianta MiG-21 LanceR.

Imagine colimator avion de vanatoare supersonic MiG-21

Introducerea în dotare a elicopterelor cu motor reactiv (Mi-8 în 1968, IAR-316B în 1972 și IAR-330 în 1975) a dus și la asigurarea unui loc pentru acestea în SLP. Astfel, elicopterele militare au fost intenționate atât pentru misiuni de luptă, în special de combatere a țintelor aeriene de viteză și înălțime mici, cât și pentru cele umanitare, de evacuare aeromedicală și intervenție la dezastre. Dacă cel de-al doilea tip de misiuni este clar și li se potrivește ca o mănușă, primul tip de misiuni este explicabil printr-o altă serie de evadări aeriene, produse în anii ’70–’80 cu avioane tip AN-2 și BN-2, avioane de viteză mică și, implicit, mai greu de interceptat de către aviația de vânătoare supersonică. Începând cu data de 19 mai 1978, când doi români au fugit din țară la bordul unui avion BN-2, și până imediat după Revoluție, elicoptere IAR-316B înarmate au fost plasate în alarmă pe aeroporturile Băneasa, Otopeni, Mihail Kogălniceanu și Giarmata, cu misiunea de a opri fuga către libertate a temerarilor care-și doreau acest lucru. Elicopterele din SLP erau detașate de la regimentele de elicoptere 59 Tuzla, 61 Boteni, 73 Caransebeș și 94 Alexeni.

Perioada post-decembristă nu a adus mari schimbări în ceea ce privește modul de desfășurare al SLP, dar putem afirma că s-a produs o „relaxare” a SLP prin eliminarea unor practici considerate depășite, și anume scoaterea din SLP a celulelor de elicoptere IAR-316B înarmate, desființarea unităților de apărare AA a aeroporturilor civile, etc. În prima jumătate a anilor ’90, perioadă caracterizată de o reașezare a conceptelor de toate felurile, de adaptare a acestora la noua democrație atât de greu câștigată, SLP a mers înainte, misiunile rămânând aceleași, de asigurare a securității spațiului aerian național.

Anii ’90 au fost martori atât ai debutului modernizării tehnicii de aviație din dotarea Aviației Militare Române, cât și ai unei reorganizări structurale de proporții. Practic, misiunile au rămas aceleași, dar tehnica a cunoscut un salt calitativ, în timp ce doctrina de orientare estică a fost înlocuită de cea pro-vest, cu tot ce a însemnat această alegere. Mai precis, ne referim aici la necesitatea modernizării tehnicii de aviație în scopul atingerii interoperabilității cu partenerii vestici, la scoaterea din dotare a tehnicii de aviație excedentară și/sau anacronică, precum și la achiziția de tehnică de aviație nouă, din import. În acei ani, au fost demarate o serie de programe majore de modernizare, cum ar fi programul „DD”, cel de modernizare a avionului MiG-21 (devenit MiG-21 LanceR), și programele de modernizare a elicopterului IAR-330 Puma și cel al avionului monomotor de școală, antrenament reactiv avansat și atac la sol IAR-99, precum și programele „Ghidul” și „Dialog”, de dotare a aerodromurilor militare cu mijloace de radionavigație, comunicații și IFF moderne. Introducerea în serviciul operativ a aeronavelor modernizate, precum și a noilor mijloace de comandă și control a activităților de zbor, a dus la o îmbunătățire a SLP din multe puncte de vedere. Astfel, aeronavele MiG-21 LanceR, dotate cu mijloace de radionavigație performante bazate pe GPS, au permis o dirijare la interceptare mai facilă, precizia interceptărilor crescând și timpii de ajungere la țintă micșorându-se, progres datorat și introducerii în dotare a stațiilor de radiolocație tridimensionale AN/FPS-117 (începând cu anul 1998) și TPS-79R „Gap Filler” (începând cu anul 2010), precum și modernizării stațiilor de radiolocație bidimensionale de producție sovietică P-14, P-18, și P-37 și a radioaltimetrului PRV-13.

Totuși, nu putem trece mai departe fără să evidențiem impactul major al masivei restructurări prin care a trecut Aviația Militară la începutul anilor 2000 asupra capacității de apărare a țării, redusă la aproximativ o treime din forțele de care țara noastră dispunea în momentul Decembrie 1989. Dacă, la acel moment, România putea ridica în aer, la alarmă, un număr total de 18 avioane de vânătoare și vânătoare-bombardament și opt elicoptere IAR-316B înarmate, după masiva restructurare din perioada 1998–2004 numai patru avioane de vânătoare mai erau disponibile în caz de necesitate. Desigur, restructurarea a atins și mijloacele de luptă sol-aer, dintr-o brigadă și cinci regimente de rachete sol-aer disponibile la acel moment spraviețuind o singură unitate de nivel brigadă, a cărei zonă de responsabilitate este Capitala, în timp ce toate unitățile de artilerie antiaeriană fiind desființate.

Cu toate acestea, creșterea calității actului de conducere și execuție a misiunilor specifice, coroborat cu admiterea României în Tratatul Nord-Atlantic, au dus la includerea Serviciului de Luptă al țării noastre în cel al Alianței, forțele și mijloacele trecând sub conducerea directă a Comandamentului NATO din Europa. Astfel, la data de 29 martie 2004, SLP s-a transformat în SL-PA, Serviciul de Luptă – Poliție Aeriană fiind în activitate și în prezent.

Celula de avioane MiG-21 LanceR C in zbor

„Poliția Aeriană” este un serviciul de luptă specific NATO, ce presupune asigurarea securității spațiului aerian al țărilor din Alianță pe timp de pace prin intermediul celulelor de avioane de vânătoare dispuse în bazele aeriene ale respectivelor țări. Cele două aeronave din SL-PA sunt pregătite nonstop să decoleze și să întrebuințeze măsurile care se impun în cazul în care o aeronavă încalcă – din eroare sau cu intenție – spațiul aerian al Alianței, în zona acestora de responsabilitate. Principala asemănare dintre actualul SL-PA și vechiul SLP constă în existența celulei de avioane de vânătoare în stare de alertă permanentă, dispusă într-o zonă specială din interiorul unei baze aeriene și pregătită pentru a decola în scopul interceptării unei aeronave ce nu respectă regimul de zbor național. Diferențele dintre SL-PA și SLP constau în subordonarea celulei de alarmă, a cărei coordonare se realizează de la centre NATO din afara teritoriului național, derularea traficului radio, care se execută exclusiv în limba engleză, și în misiunile specifice NATO, misiuni transfrontaliere ce necesită o pregătire mai complexă a personalului angrenat în SL-PA. De asemenea, timpii de reacție diferă – dacă SLP impunea decolarea din SPL-1 în 5–8 minute, iar din SPL-2 în 8–12 minute, SL-PA necesită decolarea, în mod normal, în 15 minute de la alarmare, dar și mai puțin.

Cadrul legislativ de acțiune al SL-PA este asigurat de dispozițiile „Legii 257 din 2001 (republicată în 2014) privind modul de acțiune împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spațiul aerian al României”, lege care definește aeronava ce utilizează neautorizat spațiul aerian al României (aeronava infractoare) drept aeronava militară sau civilă, română sau străină, care execută activități de zbor în spațiul aerian al României fără a avea autorizare în acest sens sau care se abate de la prevederile autorizării primite, iar aeronava interceptoare drept aeronava militară care execută manevre de apropiere față de aeronava neidentificată sau care utilizează neautorizat spațiul aerian al României, în scopul identificării, avertizării, obligării de a intra în legalitate sau distrugerii acesteia. Legea 257/2001 precizează că împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spațiul aerian al României, Ministerul Apărării Naționale va lua succesiv următoarele măsuri: a) stabilirea de la sol a poziției aeronavei, a legăturii radio și a identității acesteia; b) transmiterea de la sol a informațiilor și dispozițiilor către pilotul sau echipajul aeronavei, în vederea utilizării autorizate a spațiului aerian al Romăniei; c) interceptarea aeronavei care continuă să utilizeze neautorizat spațiul aerian al României; d) executarea focului de avertisment de către aeronavele interceptoare; e) executarea focului de nimicire de către aeronavele interceptoare; f) executarea focului de nimicire de către mijloacele terestre de apărare aeriană.

În completarea acestei legi vin normativele interne, cele care guvernează acțiunile văzute și nevăzute ale mecanismului numit SL-PA. Dat fiind faptul că majoritatea sistemelor ce activează în cadrul și compun SL-PA sunt moderne, de producție vestică, deci, implicit, compatibile cu alianța din care România face parte, o serie de proceduri specifice altor armate au fost adoptate drept modus operandi, nivelul de pregătire al personalului implicat și tehnica modernă permițând aplicarea uzuală și fără probleme a acestor standarde.

Avion MiG-21 MF inarmat cu rachete aer-aer RS-2 US si R-3 S

Privind retrospectiv, vom observa că, începând cu momentul 15 septembrie 1951, 15 tipuri de aeronave cu motor reactiv au executat SLP în țara noastră, cinci tipuri de elicoptere (EC-135, IAR-316B Alouette, IAR-330 Puma, Mi-8/17 și SA-365 Dauphin) și 10 tipuri de avioane (Iak-23, IAR-93, IAR-99, IL-28/Hong H-5, MiG-15/S-102, MiG-17, MiG-19, MiG-21, MiG-23 și MiG-29). Toate aceste aeronave au contribuit prin posibilitățile specifice de îndeplinire a unui tip de misiune la apărarea spațiului aerian național timp de 65 de ani. În zilele noastre, misiunea SL-PA continuă, avionul supersonic de vânătoare MiG-21 LanceR C continuând să ducă greul misiunilor de intervenție.

În scopul asigurării unei apărări a spațiului aerian pe mai multe nivele și a unor capabilități de interceptare a oricărui tip de țintă aeriană, după anul 2009 a fost înaintat spre implementare SL-PAE, Serviciul de Luptă – Poliție Aeriană Extins. SL-PAE este o capabilitate complementară SL-PA, constând din menținerea în stare de operativitate scăzută a unor forțe și mijloace dotate cu aeronave IAR-99 ȘOIM și IAR-330 SOCAT, destinate interceptării aeronavelor care evoluează la înălțimi și viteze mici. Acest binom este intenționat a asigura țării noastre forțe capabile de intervenție rapidă în situații de necesitate, în scopul contrabalansării numărul redus de aeronave aflate în SL-PA, conceptul de SL-PAE aflându-se încă în dezvoltare.

Pilot de vanatoare echipat cu casca DASH

Situația politico-militară de la granița de est a României din ultima perioadă, mai precis diferendul Federației Ruse cu Ucraina în ceea ce privește regiunea Crimeea, diferend soluționat prin ocuparea militară a acelei regiuni de către statul ex-sovietic, a dus la o intensificare fără precedent a situațiilor în care celula de avioane de vânătoare dislocată pe aerodromul Mihail Kogălniceanu – aparținând Bazei 86 Aeriene Borcea – a trebuit să fie decolată în misiuni reale. Creșterea activităților Forțelor Aeriene ale Federației Ruse în Marea Neagră a avut drept efect o explozie a decolărilor la alarmă, misiuni pe care piloții unității de la Borcea le-au executat în barem, ireproșabil. Revitalizarea parțială a aerodromului Mihail Kogălniceanu a permis îndeplinirea acestor misiuni fără incidente, toate cele necesare funcționării în parametri a unității temporar dislocate pe aerodromul de la malul mării fiind asigurate.

La 65 de ani de la momentul zero, piloții de vânătoare și coechipierii lor de la sol, din hangarele de mentenanță, din Punctele de Comandă și de la ecranele stațiilor de radiolocație, continuă să-și îndeplinească misiunile încredințate, contribuind la „normalul” situației aeriene generale a spațiului aerian românesc, un „normal” pe care numai cei ce trăiesc în lumea celor cu albastru pe epolet știu cu adevărat ce reprezintă.

NOTĂ: acest material este extras din broșura „Serviciul de Luptă în Aviația Militară Română – 15 septembrie 1951–15 septembrie 2016”, apărută azi la Editura ARIPI ARGINTII.