Fortele Navale Istorie

105 ani de la infiintarea Corpul Maistrilor Militari de Marina

Dragi cititori! În aceste zile se împlinesc 105 ani de când pe eşicherul sistemelor de grade româneşti a apărut un nou corp, necesar în dezvoltarea atât a marinei militare, cât şi a întregii armate şi anume Corpul Maiştrilor Militari de Marină.

Acest corp a fost înfiinţat prin Înalt Decret nr. 1620 din 6 mai 1909 şi este primul corp de acest tip creat la noi, corp luat ca o categorie distinctă de grade.

Corpul Maeştrilor Militari de Marină Şefi de Specialitate, aşa cum s-a numit el iniţial a fost gândit ca un corp de auxiliari pentru ofiţerii de marină, atât cei tehnici cât şi cei de comandă. Trebuie să luăm notă de faptul că, la momentul respectiv, marina militară este prima armă a sistemului militar românesc care adoptă o categorie nouă de funcţii şi grade, existând, aşa cum spuneam tot pe aici prin alte lucrări şi alţi specialişti tehnici, dar aceştia erau, la momentul respectiv, echivalaţi ca funcţie cu gradaţii şi subofiţerii. Şi ne permitem a spune aceasta deoarece, conform decretului mai sus menţionat, şi a decretelor ulterioare, maeştrii militari de marină erau consideraţi superiori subofiţerilor şi inferiori ofiţerilor. Totuşi, istoria ierarhiei acestui corp a descris atât de multe sinuozităţi încât nu ne putem opri a nu le descrie aici. Trebuie să recunosc personal că urechile din dotare au fost prinse vreo câteva zile bune, scormonind prin varii colecţii pentru a reuşi să determin cam care a fost evoluţia, aş putea spune extrem de, sinuoasă a maiştrilor.

La înfiinţare, “maeştrii militari de marină” aveau următoarea structură: submaestru cl. 2, submaestru cl. 1, maestru cl. 1, maestru cl. 2, maestru cl. 1 şi maestru şef. Conform Legii de organizare a marinei din 1912, unde textul este reluat, aceştia se considerau superiori subofiţerilor şi inferiori ofiţerilor din punct de vedere al piramidei gradelor. Deci, la momentul respectiv, un submaestru cl. 2 era superior unui plutonier major, cel mai înalt grad de subofiţer la momentul respectiv.

Recrutarea submaiştrilor, sau, mai bine-zis, modul de intrare în acest corp, se făcea din rândul plutonierilor de marină, după ce aceştia executaseră cel puţin un an de practică pe o navă de luptă sau din absolvenţii Şcolii Speciale de Maiştri Militari de Marină. Termenul minim de avansare de la un grad la altul era de 2 ani pentru submaiştri şi de 4, pentru trecerea la maistru cl. III, şi 5 ani pentru maiştri. Maiştri şefi puteau să fie promovaţi ca ofiţeri mecanici clasa a III-a, adică aspiranţi sau sublocotenenţi, dacă susţineau un examen de grad.

Specializările maiştrilor militari puteau să fie următoarele: tunar, torpilor, minier, pilot, mecanic, electrician sau telegrafist.

Sub auspiciile acestei legislaţii funcţionează aceste grade de-a lungul primului război mondial, până în 1919, când se intervine din nou asupra acestui corp. Legea iniţială este dată prin Decret Lege în 1919, dar se intervine imediat asupra lui în 1920.

În legea din 1919, îi găsim pe maiştri militari de marină cu o nouă organizare. Astfel, aceştia primesc o nouă structură şi noi specialităţi.

Structura gradelor din marină, la 1919 era următoarea: soldat, fruntaş, caporal, sergent, maistru militar stagiar, maistru militar clasa a III-a, maistru militar clasa a II-a, maistru militar clasa I şi maistru militar principal. Observăm astfel că submaiştrii au dispărut şi au fost înlocuiţi de stagiari, iar gradele subofiţeri de marină nu mai există. Era chiar stipulat în lege faptul că vechii plutonieri de marină sunt obligaţi a da un examen de diferenţă pentru a intra în corpul maiştrilor ca stagiari.

Din punct de vedere al funcţiilor ocupate, maiştrii, mai puţin stagiarii, puteau să funcţioneze şi ca ofiţeri de bord în lipsa acestora, atât în serviciul de punte cât şi în serviciul de specialităţi. Aceştia puteau să aibă funcţiile de secunzi, comandanţi sau şefi de maşini pe vasele mici sau de orice servicii de specialitate.

Din punct de vedere al specialităţilor, observăm că şi acestea se diversifică. Astfel maiştrii acum pot fi: tunar, torpilor, minier, “infanterist de marină”, timonier, pilot, aviator, mecanic, electrician, “scafandrier”, radio-telegrafist, armurier, agent contabil, iar un pic mai târziu, şi sanitar. Era menţionat totodată faptul că un maistru putea avea şi două specialităţi.

Admiterea în corp se făcea fie din sergenţii şi plutonierii de marină care urmau cursuri de specializare, fie din sergenţii care îndepliniseră serviciul militar la marină şi erau absolvenţi ai unei şcoli profesionale din ţară sau străinătate, fie din absolvenţii şcolilor de maiştri militari, toţi intrând în gradul de stagiar. După terminarea termenului de 4 ani în care stagiarul îşi urma stagiul în grad, acesta era obligat să susţină un examen în urma căruia i se permitea să acceadă la gradul de maistru militar cl. III. Dacă nu promova acest examen, era trecut direct în rezervă cu gradul de maistru militar stagiar.

Mai sus aminteam faptul că legea a fost amendată la un an după ce a fost introdusă. Spunem acestea deoarece, în 1920, sunt reintroduse gradele de plutonier şi plutonier major de marină, acesta fiind însă inferioare gradului de maistru stagiar.

Să vorbim puţin şi despre uniforma acestor maiştri. Aceştia aveau tunica scurtă, din postav bleu-marin, închisă la un rând de cinci nasturi, cu guler drept, cu colţurile tăiate şi buzunare îngropate, cele de jos având şi clape. Pentru distincţia gradului se aplica pe mâneca stângă, între cot şi umăr, un galon, iar deasupra, însemnul de specialitate, brodat în relief, din fir auriu, pe postav de culoarea fondului. Redingota era ca ofiţerilor, având la manşete dispuşi nasturi ca elevii de şcoală militară, iar pe braţul stâng, însemnele. Mantaua era închisă la gât, albastră, iar pe braţul stâng avea însemnele ca la tunică. Şapca era ca a ofiţerilor, cu subărbie simplă din lac negru şi cu emblema de marină brodată în mătase roşie, iar din 1923 galbenă.

Semnele distinctive ale gradului se compuneau din galoane late şi înguste, din fir auriu, cusute orizontal, şi anume: stagiarul – un galon îngust, cl. III – un galon lat, clasa a II-a două galoane late, clasa I – două galoane late şi unul îngust, iar principalul purta trei.

Întotdeauna se purta centură neagră cu cataramă cu cuie ca a ofiţerilor, însă fără diagonală.

Pentru clarificarea acestora redăm această imagine cu modelul mai sus descris.

marina 1921

Acest sistem funcţionează până în anii 1930 şi 1931 când sunt date noi norme pentru maiştri. Interpretarea este cel puţin ciudată, deoarece în 1930 este dat un regulament de uniformă, dar o lege pentru noul sistem apare de abia în 1931. Deci, ce se petrece de fapt: cele două grade de submaiştri, suprimate în 1919 sunt acum reintroduse. Deşi legea din 1931 stipulează că aceştia sunt superiori plutonierilor majori şi inferiori maiştrilor militari stagiari, în legea din 1930, submaiştri sunt echivalaţi cu subofiţerii, ca şi însemne şi categorie, iar maistrul militar stagiar dispare. Ciudăţenia decretului continuă şi mai mult în locul în care este stipulat ca submaiştri cl. II se recrutează din plutonieri iar submaiştri cl. I se recrutează din plutonieri majori. Ce mai trebuie menţionat este faptul că pentru submaiştri se alcătuieşte o şcoală distinctă, pe care puteau să o urmeze voluntarii sau sergenţii în termen din marină, în urma căreia intrau în grad, iar pentru trecerea la gradele de maiştri se păstra examinarea de diferenţă.

Nu ne rămâne decât să considerăm că submaiştri iau locul subofiţerilor de marină, lucru de altfel confirmat şi în Legea de organizare a Ministerului Aerului şi Marinei din 1936 unde este stipulat negru pe alb faptul că submaiştri, ce acum au trei clase, în loc de două, ţinând cont de faptul că gradul de subofiţer instructor, denumit în 1930 sergent instructor ce în 1938 redevine sergent major, este reinstituit, astfel apărând şi gradul de submaistru cl. III.

Ca să argumentăm cele de mai sus, vom arăta şi faptul că gradele submaiştrilor erau cele de subofiţer din restul armatei, aşa cum erau ele indicate în regulamentul din 1930. Observăm faptul că acum maiştri poartă grade în unghi. Din punct de vedere al uniformei, ei acum poartă uniformă precum cea a ofiţerilor, păstrându-se aceleaşi linii de uniformă ca cele precedente, introducându-se însă şi sacoul la două rânduri a patru nasturi, iar mantaua deschizându-se la gât. Emblema de la şapcă diferă, aşa cum se vede mai jos.

S6308402

S6308403

S6308406

S6308407

În ultimele două imagini avem prezentate şi emblemele pentru maiştri. Acum acestea nu se mai poartă deasupra însemnelor ci se poartă pe epoleţi. Tot de aici putem observa şi specialităţile sub care puteau să se afle maiştri respectivi.

Aceste însemne rezistă însă numai până în 1932 când este dat un nou decret, prin care şevroanele sunt înlocuite cu steluţe la epoleţi. Astfel apare sorgintea însemnelor de grad actuale pentru maiştrii militari. Acum maistrul militar clasa a III-a poartă o steluţă, maistrul militar clasa a II-a, două în linie, maistrul militar clasa I, trei în triunghi, iar maistrul militar principal poartă patru steluţe, trei în linie de-a lungul umărului şi una superioară, formând un triunghi. Şi acest sistem nu va dura prea mult, pentru că destul de curând, maistrul militar principal va înlocui a patra steluţă cu o tresă subţire de subofiţer, purtând astfel trei steluţe în triunghi şi o tresă, după cum se poate observa mai jos. Totodată trebuie menţionat faptul că însemnele submaiştrilor nu se modifică. S6301716

Aceste însemne vor fi prezente până în 1948.

Un alt aspect ce merită menţionat este apariţia, din 1936 a ofiţerilor de echipaje, categorie similară cu cea a ofiţerilor de echipaj din aeronautică. Maiştrii principali, după o examinare, puteau să treacă la gradul de sublocotenent de echipaje şi să promoveze până la gradul de căpitan de echipaje. Pentru ceilalţi maiştri, această promovare se putea face numai în urma unei şcolarizări prealabile, speciale pentru trecerea la gradul de sublocotenent de echipaje, însă posibilitatea înscrierii la această şcolarizare începea odată cu atingerea gradului de maistru militar cl. II.

În 1948 se schimbă situaţia. Maiştrii militari deveniseră de acelaş tip şi fel ca cei din toată armata în anul 1938. Acum legile se aplicau pentru toţi, fără diferenţiere. Astfel regăsim o nouă situaţie: maiştrii sunt împărţiţi atât pe grade cât şi pe clase. Gradele sunt prezentate ca fiind trei: submaistru, maistru şi maistru principal. Fiecare grad însă este împărţit în trei clase: clasa a III-a, clasa a II-a şi clasa I. Astfel rezultă o ierarhie a maiştrilor de nouă trepte! Specializările lor se împuţinează însă apărând doar cele de: miner-dragor, electrician, sanitar, tunar, torpilor, timonier, mecanic, T.F.S. şi contabil.

Uniforma se schimbă puţin şi ea. Acum maiştrii poartă şapcă bleu marin cu bandă neagră ripsată şi subbărbie de piele simplă iar însemnul acum nu mai este ancora ci este o emblemă rotundă cu drapelul în culori naturale înscris într-un cerc, cu iniţialele R.P.R. aurii pe fiecare bandă de culoare. Acest însemn rotund este plasat pe un trunchi de con circular lucrat cu raze radiale. Când nu se poartă şapca, se poartă boneta, care acum are forma alungită, cu două clape în coborâre în faţă, ce încă aduce cu vechile capele româneşti. În faţă, se poartă tot însemnul rotund cu tricolor. Vestonul bleu marin este acum închis la gât, cu patru buzunare cu clape dar îngropate, iar nasturii nu mai sunt la vedere. Pe gulerul răsfrânt se aplică ancore metalice. Pe umeri se aplică epoleţi bleu marin, care îi vom descrie puţin mai jos. Pe mâneca stângă se aplică însemnul de specialitate. Pantalonii sunt fie drepţi, fie de cizmă, precum cei ai întregii armate. Acum apar şi pantalonii vătuiţi, pe model sovietic, ce se poartă şi cu o bluză vătuită aferentă, la care se pun doar epoleţii. Bluza albă se păstrează pentru vară, dar cu aspectul vestonului mai sus descris. Şapca poate primi coafă albă tot pentru timpul de vară, dar pantalonii şi pantofii albi au dispărut. Mantaua preia şi ea modelul general al armatei, cu cinci nasturi la două rânduri şi cu epoleţii aferenţi, iar pe post de coifură, acum este introdusă căciula cu clape.

În ceea ce priveşte echivalarea noii trepte de grade, până acum am descoperit faptul că submaistrul cl. III era echivalat cu sergentul instructor, un grad reapărut acum în 1948, între sergent şi sergent major, submaistrul cl. II era echivalat cu sergentul major, submaistrul cl. I cu plutonierul, maistrul cl. III cu plutonierul major, maistrul cl. II şi cl. I cu plutonierul major şef, ce în 1948 înlocuia plutonierul adjutant. Interesant este că maiştrii militari principali erau echivalaţi ca funcţie cu ofiţerii inferiori. Astfel maistrul principal cl. III echivala cu sublocotenentul, maistrul principal cl. II, cu locotenentul, iar maistrul principal I, cu căpitanul.

Mai jos, redăm aspectul epoleţilor şi al însemnelor de specialitate. Important este faptul că aceşti epoleţi sunt un element de noutate în sistemul militar românesc, fiind adoptate aceste grade pentru toate armele. S6309729

S6309757

Situaţia descrisă mai sus nu durează decât doi ani, pentru că în anul 1950, corpurile maiştrilor militari şi ale subofiţerilor, de toate categoriile, se desfiinţează. În locul lor este înfiinţat un singur corp numit Corpul Sergenţilor şi Cartinicilor, iar în locul gradaţilor şi soldaţilor apare Corpul Soldaţilor. Acest corp al soldaţilor avea, pentru armata de uscat şi aviaţie, doar două grade, cel de soldat şi cel de fruntaş. La marină, urmând identic sistemul sovietic, gradul de soldat acum se numeşte matroz, iar gradul de fruntaş acum se numeşte matroz major. Corpul Sergenţilor şi Cartinicilor avea în componenţ gradele de caporal, sergent, sergent major şi plutonier, pentru armată şi aviaţie, iar pentru marină, iarăşi copia sistemul sovietic, denumind gradele mai sus descrise: cartnic, cartnic major, cartnic şef şi miciman. Aceste grade însă nu difereau corpurile între ele. Un militar în termen putea ajunge până la gradul de miciman, dacă putea şi avea posibilitatea. Singura diferenţiere care apărea era aceea că sergenţii şi cartnicii de carieră căpătau denumirea de “reangajat”, având astfel sergenţi sau cartnici reangajaţi.

Însemnele adoptate erau eminamente sovietice, după cum se poate observa din imaginile de mai jos.

S6309775

S6309780

Tot acum, în 1950, drapelul de la coifură este înlocuit cu steluţa roşie. Aceasta era realizată în email roşu iar în cercul înscris stelei de aflau două cercuri concentrice, unul galben exterior şi altul albastru, interior. În cel interior era scris R.P.R. cu litere ronde aurii. În 1952 însă, pentru cartnicii de marină, steluţa este înlocuită de o ancoră cu o cunună de frunze de stejar, având deasupra, la împreunarea cununii, steluţa roşie mai sus descrisă.

Din punct de vedere al uniformei, numai micimanii (plutonierii) purtau uniformă cu veston deschis la gât, cu revere şi patru nasturi la două rânduri. Cartincii şefi purtau doar vestonul închis la gât, cu cinci nasturi şi guler răsfrânt. Toţi ceilalţi, dacă erau reangajaţi, purtau ţinută de trupă de marină dar cu şapcă în loc de bonetă. Aici mai trebuie menţionat faptul că acum ţinuta de marină devine neagră, înlocuind bleu-marinul de tradiţie al marinei.

Specializările, purtate acum pe braţul drept ca insigne, erau: semnalizări, scafandru, telemetrist, torpilor, T.F.F. şi cifrator, miner şi dragor, electrician, mecanic, timonier, tunar, boţman şi alte specialităţi.

S6304061

Booon, dar nici această situaţie nu ţine prea mult, pentru că în 1958 se revine asupra acestor decizii. Mai exact, reapar gradele româneşti, atât ca grade cât şi ca însemne şi se reintroduce gradul de plutonier major, iar acum cartnicii se recheamă subofiţeri. Totodată, marina poartă din nou bleu marin în loc de negru.

plutonier major marina 1958Anul 1965 este un an de turnură în istoria maiştrilor militari de marină. Spunem aceasta deoarece în acest an maiştrii militari sunt reînfiinţaţi în toată armata română. Cum era de aşteptat, există diferenţe de grad între cei tereştri şi de aviaţie şi cei de marină. Dacă maiştrii militari tereştri şi de aviaţie primesc şevroane şi galoane ca însemne de grad, pentru maiştrii militar de marină se reintroduc steluţele, însă acestea sunt dispuse după un nou model. Maistrul militar clasa a IV-a, echivalent sergentului major poartă o steluţă galbenă, maistrul militar clasa a III-a poartă o steluţă galbenă şi o tresă galbenă, maistrul militar clasa a II-a poartă două steluţe galbene în linie şi o tresă, maistrul militar clasa I, trei steluţe în triunghi şi tresa aferentă, iar maistrul militar principal poartă patru steluţe, trei în triunghi şi una superioară celei din vârf şi o tresă. În plus, acesta are un şnur împletit subţire de culoare galbenă ce înconjoară epoletul mai puţin pe partea dinspre umăr. Emblema de la şapcă se modifică şi ea, acum purtându-se stema de stat montată pe un oval de raze.

Acum maiştrii militari sunt echivalaţi în grad cu subofiţerii, mai puţin maistrul militar principal, deoarece gradul de plutonier adjutant şef nu fusese încă instituit.

După cum era de aşteptat, vechii subofiţeri de marină sunt puşi a intra în noile grade, cu un examen de diferenţă. Şcoala de subofiţeri de marină îşi schimbă şi ea numele în Şcoala de maiştri militari de marină.

Mai jos prezentăm ţinutele maiştrilor şi gradele purtate de aceştia.

DSC00097

DSC00098

DSC00099

DSC00100

DSC00112

Aceste uniforme şi grade rămân în uz până în anul 1989. Atunci maiştri militari de marină îşi primesc gradele ce sunt în uz inclusiv astăzi.

După cum se poate observa din cele scrise mai sus, maiştrii militari de marină au o istorie interesantă şi sinuoasă, având evoluţii şi involuţii, fiind înfiinţaţi, dezvoltaţi, desfiinţaţi şi apoi reînfiinţaţi ca un corp specific al Marinei Române.

Astăzi Corpul Maiştrilor Militari de Marină se prezintă ca o entitate distinctă în sistemul funcţional de comandă şi tehnic al Marinei, fiind de altfel o piesă importantă în viaţa de zi cu zi a acestei categorii de forţe.

 

Surse:

Colecţia Monitorul Oficial şi Buletinul Oficial

C. I. Tonegaru, Cpt. A. Theodoriu, Cpt. C. Ioaniţiu, Codul Maritim şi FluvialBucureşti, Tipografia “Lupta”, 1934.

Uniformele Armatei Române 1830 – 1930, Muzeul Militar Naţional, 1930

Regulamente de uniformă 1953, 1968.

C. I. Scafeş, H. Vl. Şerbănescu, I. I. Scafeş, C. Andonie, I. Dănilă, R. Avram, Armata Română 1941 – 1945, Bucureşti, Editura RAI, 1996

E. Boboescu, “Uniformele Armatei Române 1953 – 1965” în Buletinul Muzeului Militar Naţional, Nr. 5, 2007.

E. Boboescu, “Uniformele Armatei Române 1965 – 1989” în Buletinul Muzeului Militar Naţional, Nr. 6, 2008.

– drd. Emil Boboescu –

 

1 Comment

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: